CEDO, pe numele ei complet Curtea Europeană a Drepturilor Omului, e genul acela de instituție despre care auzi mai ales când ceva a mers prost. Când ai senzația că dreptatea, așa cum o știai tu din manuale sau din poveștile bunicilor, ți-a scăpat printre degete ca apa. Și atunci, dintr-odată, Strasbourg nu mai e doar un oraș frumos din Franța, ci devine o ușă grea, cu o sonerie pe care o apasă oameni din toată Europa, fiecare cu povestea lui, cu nervii lui, cu speranța lui.
Ușa asta, ca să rămână credibilă, are nevoie de ceva foarte simplu și, în același timp, greu de obținut: judecători în care lumea să aibă încredere. Încrederea nu se cumpără cu robe, nici cu fraze bombastice. Se câștigă din felul în care sunt aleși oamenii care ajung acolo și din felul în care stau drepți când începe vântul să bată.
Aici începe povestea selecției. Nu e un casting cu reflectoare și nici un concurs tipic, cu grile și ștampile. E un amestec de drept, politică, proceduri și, inevitabil, caracter. Și, sincer, caracterul e de multe ori ultimul lucru care se vede pe hârtie, dar primul care se simte într-o deliberare.
Sumar articol:
Cine are, de fapt, cheile ușii: statele și Adunarea Parlamentară
Selecția judecătorilor CEDO are două capete, ca un pod care se sprijină pe doi piloni. Unul e la nivel național, în fiecare stat care a semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Celălalt e la Consiliul Europei, în Adunarea Parlamentară, acolo unde se votează efectiv.
Fiecare stat propune o listă cu trei candidați. Nu unul, nu cinci, nu varianta aceea grăbită cu „îl vrem pe X și gata”. Trei. Lista ajunge la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, iar aceasta alege, prin vot, un singur judecător pentru acel stat.
Aici apare o confuzie pe care o aud des: judecătorul „României”, „Franței” sau „Italiei” nu e un reprezentant care ține partea țării lui, ca un diplomat. E ales în legătură cu acel stat, dar trebuie să judece independent, în nume propriu, fără să fie dator nimănui. E una dintre acele idei care sună idealist pe hârtie, dar, dacă nu ar exista, Curtea și-ar pierde sensul.
Mandatul e de nouă ani și nu se reînnoiește. Mie mi se pare o măsură sănătoasă. Un mandat care nu se poate prelungi taie din fașă tentația de a face pe plac cuiva „pentru viitor”. Nouă ani sunt suficienți cât să înțelegi mecanismele Curții, să intri în ritm, să lași ceva în urmă și apoi să pleci, fără să rămâi agățat de scaun.
Criteriile din Convenție: moralitate, competență, vârstă
Înainte să vorbim despre comisii și interviuri, merită să ne uităm la baza legală. Convenția cere ca judecătorii să fie persoane cu un caracter moral înalt și să aibă fie calificările necesare pentru numirea într-o funcție judiciară înaltă, fie să fie juriști de competență recunoscută. Sună frumos și, în același timp, destul de larg, ca atunci când cineva îți spune „vreau un om bun” și tu întrebi, inevitabil, „bun în ce fel, mai exact?”
În timp, regulile s-au strâns un pic la curea. Există o limită de vârstă la momentul candidaturii: în practică, candidații trebuie să fie sub 65 de ani la data la care li se cere statelor lista cu cele trei nume. Nu e o judecată de valoare despre cei trecuți de 65, ci mai degrabă o regulă pragmatică, legată de durata mandatului și de ideea de continuitate.
Mai există și cerința de a nu avea activități incompatibile cu independența și imparțialitatea. Aici e o nuanță importantă: în justiție nu contează doar să fii corect, contează și să pari corect. Știu, sună puțin cinic, dar aparențele țin în viață încrederea publică. Iar fără încredere, orice hotărâre, oricât de bine scrisă, e ca o ușă pe care nu mai vrea nimeni s-o deschidă.
Filtrul de acasă: cum își alege un stat cei trei candidați
Etapa națională e, de fapt, terenul pe care se poate juca bine sau prost. Convenția nu spune exact „faceți concurs în felul acesta”, însă Adunarea Parlamentară și Consiliul Europei au împins constant către proceduri transparente și corecte.
În varianta sănătoasă, statul anunță public selecția, definește criterii clare, lasă timp real pentru depunerea candidaturilor și folosește o comisie de evaluare care chiar e comisie, nu decor. În multe țări există interviuri la nivel național. Și da, există o așteptare clară ca statele să folosească interviuri atunci când alcătuiesc lista, iar listele făcute fără această etapă pot fi privite cu suspiciune.
Mai e și problema listei ca întreg. Dacă ai un nume foarte puternic și alte două care par puse doar ca să fie, Adunarea Parlamentară poate mirosi un aranjament. Se caută trei candidați reali, comparabili, fiecare cu o greutate care să stea în picioare singură. Într-un fel, statul e obligat să arate că nu a venit doar cu o preferință, ci cu o selecție.
Echilibrul de gen și detaliul care nu e deloc detaliu
O regulă care a produs, de-a lungul timpului, destule discuții prin capitale e legată de echilibrul de gen. În mod normal, lista trebuie să includă cel puțin o persoană din fiecare sex, cu excepții destul de limitate și care trebuie justificate serios.
Pe hârtie pare o formalitate. În realitate, regula asta obligă statele să caute competență și în afara cercului obișnuit de nume „care circulă”. Și, din ce am văzut eu în viață, uneori tocmai asta e partea cea mai sănătoasă: să nu lași instituțiile să se refacă mereu din aceleași prietenii, aceleași recomandări și aceleași reflexe.
Filtrul discret de la Consiliul Europei: Panelul consultativ
Înainte ca lista să ajungă la Adunarea Parlamentară, există un pas despre care publicul află mai rar: consultarea unui Panel consultativ de experți. Panelul analizează dacă cei trei candidați îndeplinesc criteriile de bază din Convenție. Nu alege el judecătorul și nici nu votează în locul parlamentarilor, dar pune un fel de ștampilă tehnică, un semn că lista e, măcar, în zona seriozității.
Îmi place să mă gândesc la acest Panel ca la un filtru de cafea. Nu schimbă boabele, nu decide dacă îți place cafeaua, dar împiedică lucrurile grosiere să ajungă în ceașcă. Și da, filtrul poate fi imperfect, pentru că nimeni nu e perfect, însă rolul lui e tocmai să reducă riscul ca selecția să devină un spectacol cu final previzibil.
Momentul adevărului: interviul și votul în Adunarea Parlamentară
Odată ce lista ajunge la Strasbourg, candidații sunt intervievați de un comitet specializat al Adunării Parlamentare, comitetul pentru alegerea judecătorilor. Interviurile sunt un test ciudat, fiindcă nu e un examen de drept în sens clasic. E o discuție în care se caută, dincolo de CV, acel fel de minte care poate sta dreaptă într-o furtună.
Candidații trebuie să arate experiență relevantă, o înțelegere reală a drepturilor omului, capacitate de analiză, echilibru și, foarte important, independență. Nu te întreabă nimeni „pe cine vei favoriza” direct, dar sunt întrebări care, dacă le citești printre rânduri, exact asta sondează. Îți verifică instinctele și felul în care pui limite.
După interviuri, comitetul face o recomandare către plen. Apoi, plenul Adunării Parlamentare votează, prin vot secret, și alege unul dintre cei trei. Votul secret e o protecție și un risc în același timp. Te protejează de presiuni directe, dar poate lăsa loc de negocieri. Totuși, în ultimii ani, presiunea publică și regulile mai stricte au făcut ca spațiul de manevră să fie, de obicei, mai mic decât pare.
Se poate întâmpla și ca o listă să fie respinsă. Da, asta e partea pe care statele o detestă. Dar respingerea există tocmai ca sistemul să poată spune, uneori, „nu, nu e suficient”. Dacă o listă e considerată slabă, dezechilibrată, netransparentă sau lipsită de candidați care îndeplinesc condițiile, Adunarea poate cere o nouă listă.
Ce înseamnă toate astea pentru oameni obișnuiți
E tentant să spui că selecția judecătorilor e un joc de culise și atât. Dar felul în care sunt aleși judecătorii se simte, peste ani, în hotărâri. În felul în care Curtea înțelege libertatea de exprimare, protecția vieții private, dreptul la un proces echitabil, tratamentele inumane sau degradante. Nu toate cazurile sunt spectaculoase. Unele sunt, cum să zic, de bucătărie: un proces care a durat prea mult, o expropriere, o anchetă făcută prost. Tocmai în aceste cazuri se vede dacă judecătorii au răbdare, rigoare și empatie, nu doar talent la argumentat.
Și dacă te afli vreodată în situația în care chiar ai nevoie să înțelegi cum funcționează Curtea, ce înseamnă o plângere admisibilă, ce șanse sunt și ce se poate obține, ajută mult să vorbești cu cineva care traduce jargonul în română simplă. Nu zic că te scutește de toate emoțiile, dar te poate scuti de luni de frustrare și de hârtii depuse greșit. Aici, de exemplu, https://www.consultanta-cedo.ro/ poate fi o ușă mai mică, mai prietenoasă, înainte de ușa mare a Strasbourgului.
Imaginează-ți că selecția judecătorilor CEDO ar fi ca alegerea unui medic pentru o gardă lungă într-un spital aglomerat. Nu vrei doar pe cineva cu diplomă, ci pe cineva care rămâne calm când toți ridică vocea, care ia decizii clare când e obosit, care nu face favoruri și nu se sperie de presiune. Când un stat trimite o listă cu trei candidați, el spune, în esență, „aceștia sunt oamenii pe care îi consider suficient de buni să decidă despre drepturi fundamentale”. Iar când Adunarea Parlamentară votează, pune un pariu serios: „pe acesta îl vrem în gardă, nouă ani”.
Poate că pare departe, dar, într-un fel ciudat, selecția judecătorilor e una dintre puținele punți între viața noastră de zi cu zi și ideea mare de Europa ca spațiu de drepturi. Și, dacă e să fiu sinceră, mă liniștește să știu că există două filtre, nu unul, și că există reguli care îi obligă pe cei cu putere să joace un pic mai corect. Nu perfect, nu mereu frumos, dar mai corect decât ar fi fără ele.
Asta e povestea, spusă simplu: trei nume propuse de un stat, un Panel care verifică, un comitet care intervievează, un vot secret și apoi nouă ani în care un om trebuie să fie, zi după zi, mai mare decât presiunile din jur. Și dacă sună greu, e fiindcă e greu. Dar tocmai în greutatea asta stă și speranța că drepturile noastre nu sunt doar o frază într-un tratat, ci o promisiune păzită de oameni aleși cu grijă.
