Există o tăcere tot mai apăsătoare în politica românească. Nu lipsesc vocile, nu lipsesc opiniile, ci lipsește ceva fundamental: opoziția reală. Între promisiuni și realitate, între doctrine și acțiuni, între stânga și dreapta, granițele au fost șterse cu o viteză suspectă.
Așa ajungem în 2025, într-o Românie în care PSD și PNL guvernează împreună, schimbă puterea între ele, împart funcțiile, își asigură spatele. Unde nu mai contează ce ai votat, ci dacă ai fost sau nu invitat la masa celor care negociază. Când toate partidele mari fac parte din aceeași înțelegere, cine mai reprezintă cetățeanul? Cine mai pune întrebările incomode? Cine mai trage linie și spune: „Asta nu e bine”?
Când rivalii devin colegi de guvernare
În campaniile trecute, PNL și PSD s-au acuzat reciproc de toate relele posibile. Erau adversari, „incompatibili”, cu valori „fundamental opuse”. Unii apărau capitalismul, ceilalți redistribuirea. Unii vorbeau de anticorupție, ceilalți de echitate socială.
Toate aceste idei s-au evaporat odată cu nevoia de a-și conserva puterea. Așa a apărut „rotativa guvernamentală”, un schimb de scaune ambalat ca stabilitate, dar perceput de oameni ca un blat politic pe termen lung.
Rezultatul? România a fost condusă de o alianță lipsită de vlagă, fără direcție ideologică, dar cu o forță administrativă uriașă. Un sistem în care nu mai contează votul cetățeanului, ci cine e prieten cu cine în coaliție.
Când toți sunt la guvernare, cine mai face opoziție?
Democrația presupune, prin definiție, pluralism: puterea și contraputerea. Alegeri și responsabilitate. În România, în lipsa unei opoziții parlamentare reale, cetățeanul nu mai are în cine să creadă.
USR este fragmentat. Partidele mici nu trec pragul. PSD și PNL guvernează ca un corp comun, fără rușine, fără întrebări. Și atunci apare o întrebare logică: pe cine mai votezi dacă nu mai ai opțiuni? Răspunsul, tot mai des auzit: „Votez un independent. Votez un om, nu un partid.”
Când un candidat independent reușește să mobilizeze oameni, fără sprijin de partid, fără structuri, fără bugete uriașe – este un semnal. Un strigăt colectiv: „Ne-am săturat. Vrem altceva.”
Nicușor Dan e unul dintre acei oameni care nu joacă după regulile sistemului. Nu cere voie de la partide. Nu face compromisuri de culise. Și nu se aliniază ca să obțină funcții. Este, în esență, exact opusul unei coaliții PNL-PSD. Și, tocmai de aceea, este una dintre cele mai periculoase figuri pentru status quo.
Nu pentru că e radical. Nu pentru că e carismatic. Ci pentru că e consecvent. Pentru că a demonstrat că se poate altfel. Că poți construi în afara partidelor mari. Că poți rămâne fidel principiilor fără să te târguiești pentru fiecare vot.
Este un candidat independent suficient?
Asta e întrebarea de pe buzele românilor: „Dar poate un independent chiar schimba ceva?”. Poate nu de unul singur. Poate începe o fisură. O ruptură în pactul tăcerii dintre marile partide. Poate aduce un tip nou de presiune publică – cel al responsabilității, nu al calculelor.
Și, poate cel mai important, poate da din nou curaj celor care au ales să nu mai creadă în nimeni.
Democrația fără opoziție nu e democrație. Este un decor fără profunzime. Iar când toți marii actori politici aleg să joace în aceeași piesă, rolul de critic revine cetățeanului. România nu duce lipsă de oameni care vor altceva, dar are nevoie de lideri care să aibă curajul să le spună adevărul, să refuze compromisul și să nu trăiască din funcții.
Nicușor Dan e unul dintre puținii oameni politici care nu se tem să fie în afara sistemului. Pentru că a fost mereu în afara lui. Și tocmai de aceea, poate să-l schimbe.
